Mana ta cea rece

Astazi sor-mea imi citea un articol, proaspat, postat pe blogul ei. Genial. (il puteti gasi aici si il recomand). Apoi ma intreba de ce nu am mai scris si eu pe blog. M-am intrebat acelasi lucru si nu am reusit sa dau un raspuns. In fine, nu a trebuit sa stau prea mult pe ganduri ca m-a si "pocnit", poate cea mai buna idee de pana acum. Sunt cateva povestioare scrise d emine aici cu care chiar ma mandresc, dar niciuna nu se compara cu asta. Asadar, in caz ca nu v-ati apucat inca de articolul surorii mele, va doresc lectura placuta, si in caz ca nu o sa vi se para senzationala va invit sa comentati, sa spuneti de ce nu...

Mana ta cea rece

Dimineata era una obisnuita, ca oricare alta. Acelasi ceas sunand la aceeasi ora, aceeasi lovitura puternica ce il facea sa se opreasca. Aceeasi baie, acelasi dus, aceeasi oglinda in care isi pierdea un sfert de ora. Acelasi sfert de ora care il facea mereu sa intarzie. Aceeasi omelta servita in aceeasi farfurie, acelasi gust pe care parca nici nu il mai simtea. Aceeasi cafea, aceeasi tigara, acelasi ziar in mana, ziar adus zilnic de aceeasi postarita sunand la aceeasi sonerie. Nu si azi.
Astazi nu se auzi nicio sonerie. De fiecare data, soneria se auzea la aceasi ora. El deschidea, o saluta, platea(de fiecare data lasand un bacsis frumusel), isi luau la revedere, iar ziua continua normal. Azi soneria nu sunase.
Astepta 5 minute in plus, deschise usa si, uimit, gasi ziarul pe pragul din fata usii. Arunca o privire in jur, nici urma de postarita tanara, blonda, cu ochii mari, albastri, fata care ii facea ziua mai buna. Dupa inca 2 minute intra inapoi in casa, sfertul de ora intrarziere avea sa se transforme in 25 de minute.
A doua zi se trezi, sperand ca totul va reveni la normal. Nu! Soneria nu suna nici azi, deschise usa dupa numai 2 minute, iar ziarul era, din nou, pe prag. Verifica soneria in speranta ca asta sa fie problema, insa mergea normal. Uimirea de ieri se transformase azi intr-un alt sentiment; foarte ciudat. Urmatoarele zile trecura la fel, iar situatia devenea din ce in ce mai ingrijoratoare. Era speriat, dar stia ce va face a doua zi.
In dimineata zilei urmatoare, din nou totul parea normal: trezirea, lovitura, dusul, micul dejun. Nu stia daca si soneria va suna. Nici nu avea sa astepte sa vada, pentru ca exact la ora la care frumoasa postarita ar fi trebuit sa sune, el puse mana pe clanta si apasa usor. Prin deschizatura mica vazu ceva, ceva ce nu reusea sa desluseasca dar parea foarte ciudat. Mai tras putin de usa dupa care se opri. Imaginea il speria. Trase cu putere de usa, pe care o tranti de perete, ramanand expus, tremurand in fata unei imagini ce il oripila. Dupa cateva zeci de secunde in care privi neputincios acel peisaj oribil, facu socat un pas in spate. O privi in ochii albastri, inlacrimati, pe fata cu ziarul care apuca sa spuna un "Nu!" scurt si trist, cand el puse mana pe usa inca lipita de perete si o tranti cu putere. Din acea zi ziarul nu mai veni...

The end :)
In caz ca ati ridicat o spranceana la sfarsitul povestii (cred ca nu va fi cazul:D) va invit sa dascrieti voi scena aceea care l-a oripilat pe eroul nostru. Cea mai buna idee va fi premiata printr-un abomnament la ziarul nostru :)

Miercuri

[Soarele abia iesit de dupa blocurile inalte isi trimitea primile raze. In camera mica de hotel linistea avea darul a-ti atrage atentia asupra mirosului tot mai slab ce inunda camera. Mirosul mortii.]


Intins pe pat privea in gol catre tavanul patat de lumina slaba venind dinspre fereastra. Era inca foarte debusolat. Oricine ar fi fost socat, el era doar uimit acum. Socul a trecut dupa primele doua saptamani. Asta era deja a patra. Ca si in zilele anterioare, s-a trezit la ora obisnuita. S-a ridicat, a aruncat o privire la ceasul de pe noptiera, aceeasi imagine. Ora 07:30, joi. Nimic ciudat, am spune cu totii, fara sa stim ca se culcase, cu o zi inainte, cand ceasul arata 23:00, marti. Se indrepta spre fereastra, din nou, arunca o privire ceasului mare din piata, din nou, 07:30, joi, din nou.
Restul zilei trecea absolut normal. Oamenii din jur se comportau de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Se parea ca el e singurul care in fiecare zi de miercuri, isi pierde o zi din viata.
Cineva nu il lasa sa traiasca ziua asta.
Zilele saptamanii se scurgeau in continuare normal, nimic ciudat, insa el era pregatit sa faca ceva, sa schimbe situatia.
Marti seara. Ceasul de pe noptiera indica ora 23:00, iar patul lui era gol. Statea pe fotoliu in fata televizorului, cu o cana mare de cafea langa el, dispus sa nu doarma toata noaptea.
23:30. Acelasi pat gol, acelasi fotoliu, acelasi film la televizor. 23:55. Simtea emotia apropierii
zilei urmatoare. Ce zi blestemata. 23:59. Ochii lui stateau nemiscati, privind cifrele rosii ale ceasului. 00:00. Miercuri! Toata tensiunea se risipi intr-o clipa. De o luna de zile nu mai traise ziua asta. Era fericit. Ramase in fata televizorului pana dimineata, cand se pregati de munca.
Ora 8:00 il prinse iesind din hotelul de vis-a-vis de piata mare. In timp ce traversa strada, arunca o privire ceasului mare din piata: 8:02, miercuri. Zambetul larg de pe fata ii disparu intr-o clipa, sters parca de un claxion si o voce de pe trotoar: "Atentie!".
08:26. Medicii de pe ambulanta parcata in fata hotelului inchideau usile grele in spatele cadavrului ce zacea acum pe targa.
Isi recuperase ziua pierduta, ziua in care el era sortit sa moara. Acum renuntase la toate celelalte. Pe veci!

Sezonul reciclarilor

Gata! A trecut. A trecut si iarna asta. Nu prea grea, dar ce conteaza? Tot iarna se numeste. Acum a venit primavara. Soare, caldura, copaci inverziti, pasari pe cer, o multime de copii prin cartier, la joaca, orasul plin de bucurie, forfota si...tomberoane.
Da, e sezonul reciclarilor. E rimpul sa fim mai buni. Orasul e impanzit de tomberoane, de diferite marimi si culori, fiecare destinat unui anumit tip de resturi. Fiecare om vine, cauta tomberonul potrivit si arunca ce are de aruncat.
Ma opresc in fata unuia si il privesc indelung. Un tomberon mare, galben, pe care scrie cu litere mari, negre: "Sanatate". Trag usor de capacul lui si privesc inauntru: pachete de tigari, ambalaje de tot felul inscriptionate cu numele a nenumarate fast-food-uri, sticle goale, din cea mai ieftina bautura spirtoasa de pe piata. Un tanar ma bate usor pe umar. "Imi permiteti?". Ma dau la o parte, iar el lasa sa cada in tomberon o seringa. Acesti oameni isi lasa aici toate lucrurile ce odata intrate in viata lor le-au furat incetul cu incetul sanatatea.
Langa tomberonul galben gasesc cu privirea un alt tomberon, verde. Prin multimea de oameni ce il inconjoara, scormonind in el reusesc sa deslusesc un nume: "Bani". Toti acesti oameni se inghesuie sa adune bani pe care altii ii arunca in nestire, pe nimicuri. Nu e problema. E destul pentru toti.
La cativa metri mai in spate, o tanara, blonduta, mica, murdara, se ridica pe varfurile picioarelor mici si intinde o mana in tomberonul albastru de langa ea. "Speranta". Intoarce capul catre mine si spune: "Am vazut multa lume aruncand aici: de la betivi, la femei sterile, la copii drogati. Eu vreau doar sa scap de saracie. Poate e vreo urma de speranta si pentru mine, aici."

Ploaie de vara

- Cate feluri de flori avem aici, cate culori, cate parfumuri! Imi place.
- Si mie! Ma bucur ca suntem aici. Ca suntem.
Totul era foarte frumos, dar ei nu stiau asta. Fara sa stie ce e, cu adevarat, frumosul, locul asta le placea. Era ciudat aici: pomi infloriti, altii plini de fructe, uneole verzi, altele coapte. Foarte ciudat.
Simteau o oarecare atractie fata de celalalt, dar nu isi puteau da seama exact ce ea sentimentul asta. In plus, iubeau pe altcineva. Totusi aici erau doar ei. Erau doi iar lumea toata era a lor.
-Stii...uneori te simt foarte aproape, zise ea destul de timid.
-Da! Stiu. Simt ca esti o bucata din mine, si...nu stiu ce m-as face fara tine.
-Ssst! Opreste-te! Nu e bine sa gandesti prea mult.
O lua la fuga:
-Hai vino!
El o priva. Parul blond stralucea magnific sub razele soarelui.
-Hai! Vino sa iti arat ceva!
Il duse pe un deal, departe.
-Uite, pun pariu ca nu ai mai fost niciodata aici.
-Dar nu avem voie aici. Daca ne prind aici nu va fi bine.
-Nu te speria! Un prieten m-a adus aici. Mi-a spus ca nu multi au ocazia sa vada asta.
Era un loc retras si destul de pustiu. Sper deosebire de restul gradinii aici era un singur pom, foarte bogat. S-au asezat la baza lui, langa tulpina groasa, la umbra. Soarele dogorea parca mai tare aici.
-Ma bucur ca m-ai adus aici. De fapt ma bucur ca sunt cu tine, spuse el privind cerul senin.
Ea il privi in ochi. Un zambet. Se ridca repede.
-Mi-e foame!
Se ridica si el. Privi copacul si, ca un gentleman, se intinse si apuca un mar. Cel mai frumos mar pe care il vazuse vreodata.
-Poftim!
Ea zambi si musca din mar. Era cel mai bun mar pe care il mancase vreodata. Il privi si zambi din nou.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc! ii raspunse el fericit, luand-o in brate in timp ce din cerul acoperit brusc de nori negri cazu prima picatura de ploaie rece...

Lipsa de inspiratie

Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie. Vroia sa scrie ceva, simtea ca e nevoie. Nu mai scrisese ceva de mult si era deja parca prea ciudat. In plus, gandul ca sunt atatea persoane ce asteapta ceva nou de la el il apasa parca in moalele capului. S-a chinuit sa inventeze ceva, ceva nou, ceva interesant, ceva deosebit, si vroia sa faca asta cat mai rapid cu putinta. Stia ca nu o sa reuseasca. Niciodata nu se intampla atunci cand se chinuia sa scoata ceva. Stia totusi ca e nevoie de ceva diferit de ce facuse pana atunci, altfel isi va pierde din admiratori. Asta daca mai existau admiratori...nu mai scosese nimic de atata vreme.
S-a asezat pe scaun si a trecut in revista fiecare moment al zilei: "Trebuie sa fie ceva interesant!". Scoala, raceala, iubita, raceala, ceai, bunici, raceala, discutii cu familia, Dan Puric, raceala. Nimic. Presiunea din crestetul capului crestea exponential. Inca 15 minute de stors creierii. Nimic. Deja era prea greu. O durere puternica de cap, sangele pulsand puternic prin vene, presiunea insuportabila...
Cand era gata sa cedeze, sa risipeasca toata presiunea de pe capul lui intr-un urlet infernal, s-a linistit. Liniste. Ce liniste frumoasa. Totul era mai frumos. Tocmai il lovise inspiratia. A luat o foaie si un creion, si a scris prima fraza: "Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie.[...]"

[...] vei fi cu mine [...]

"Si daca, totusi, am gresit?"
Arunca o privire strengului atarnat de ramura groasa a copacului, apoi se intoarse cu privirea asupra pungii de carpa. O stranse puternic in mana. "Daca am gresit?". Isi misca din nou ochii in sus, catre sfoara atarnata, apoi iar catre punga. Dupa inca un moment de ezitare, cobori de pe stanca si o lua la fuga catre oras. Drumul parea un sir infinit de trepte, dar odata ajuns la sfarsitul lor, privinea i se intersecta cu cea a celui pe care tocmai il tradase. Scoase punga cu cei 30 de arginti si o arunca in fata fariseului. "Ia-ti banii! Nu am nevoie de ei!..."
A doua zi, pe muntele Golgota era liniste. Lumea plecase deja. Ultimele persoane ramase priveau cu lacrimi in ochi crucea din mijloc pe care zacea rastignit Domnul lor. Dinspre crucea din dreapta sa, acesta auzi o voce tremurata. "Iarta-ma Doamne!". Era cel care cu o zi inainte il vanduse pentru un pumn de arginti. Raspunsul veni prompt: "Fiule, astazi vei fi cu mine in Rai."
Ridica ochii inlacrimati spre cerul innorat. Tocmai fusese iertat de cel pe care il tradase. Deschise gura sa ii multumeasca, cand un tunet puternic sparse linistea.
Se trezi din visare. Transpirat si cu ochii in lacrimi. Departe de oras, cu o punga destul de grea in mana, cocotat pe stanca de langa copac. Cerul plangea tristetea acestei zile. Isi lega funia de gat, in timp ce prima picatura de ploaie ii cazu lui pe obraz. Inchise ochii. "Iarta-ma Doamne!". Inca un tunet grav, iar el se arunca de pe stanca uda...

Prima zapada

Asezata pe fotoliul din fata televizorului, in caldura sufrageriei, o doamna grasa isi ia in brate pisica, o mangaie in timp ce priveste cu lacrimi in ochi sfarsitul ultimului episod al telenovelei preferate. Undeva, departe, altii au alte probleme...

Oare de ce nu spune nimic? Suntem singurii doi oameni pe o raza de 2 km. Bine, stiu, nu e foarte bine din punct de vedere psihic. Ba mai mult, ne-am si certat putin, dar eu nu tin asa mult in mine toate tampeniile astea. Si stiu ca nici el, il cunosc atat de bine.
Sunt deja 2 ani de cand nu mai suntem simple cunostinte, de cand ne ducem vietile in aceeasi zona, in afara marelui orasului, langa granita, pe o raza de cativa kilometri, de cand impartim camera, baia, masa, totul. Sunt 2 ani in care a ajuns sa stie totul despre mine. Si eu despre el, de aici a plecat si cearta. Era trist, l-am intrebat ce are. Mi-a zis ca si-a amintit de fosta lui iubita si ca ii e dor de ea. Continuarea nu cred ca mai are importanta. Cert e ca ne-am certat. Iar acum nu zice nimic. Ne plimbam ca de obicei pe raza deja obisnuita, noaptea, iar el nu zice nimic. Azi e deosebit, totusi. A nins. E prima zapada, iar el nu zice nimic. Imi trec multe prin cap. Hmm... imi aduc aminte de gluma lui sadica: "Vezi sa nu lasi orice sa iti treaca prin cap". Mereu o face.
Zapada alba ne lumineaza noaptea. E perfecta. Ah...privelistea asta mi-a rapit atentia de asupra lui, care a ramas in urma. Scartaie sub piciore la fiecare pas si parca mi-e teama sa merg mai departe, sa nu o deranjez. Ma opresc. Inca ninge si parca aud fulgii cazand pe hainele mele, cand... linistea e sparta de un foc de arma. Ma intorc si il vad cazut in marea de zapada. In tufisiuri vad miscare si aburi. Inca un foc de arma! Simt o caldura puternica langa ureche si ma prabusesc. Cazut in zapada perfecta, deranjata acum de pete rosii de singe imi rasuna in minte, trist, gluma lui...

Inapoi in sufragerie, doamna grasa e intrerupta din plans de buletinul de stiri: "Intrerupem acest program pentru o stire de ultima ora. Doi soldati romani aflati in misiunea de mentinere a pacii din Osetia de Sud au fost impuscati mortal in aceasta seara. Vom revenii cu detalii!.."