Ploaie de vara

- Cate feluri de flori avem aici, cate culori, cate parfumuri! Imi place.
- Si mie! Ma bucur ca suntem aici. Ca suntem.
Totul era foarte frumos, dar ei nu stiau asta. Fara sa stie ce e, cu adevarat, frumosul, locul asta le placea. Era ciudat aici: pomi infloriti, altii plini de fructe, uneole verzi, altele coapte. Foarte ciudat.
Simteau o oarecare atractie fata de celalalt, dar nu isi puteau da seama exact ce ea sentimentul asta. In plus, iubeau pe altcineva. Totusi aici erau doar ei. Erau doi iar lumea toata era a lor.
-Stii...uneori te simt foarte aproape, zise ea destul de timid.
-Da! Stiu. Simt ca esti o bucata din mine, si...nu stiu ce m-as face fara tine.
-Ssst! Opreste-te! Nu e bine sa gandesti prea mult.
O lua la fuga:
-Hai vino!
El o priva. Parul blond stralucea magnific sub razele soarelui.
-Hai! Vino sa iti arat ceva!
Il duse pe un deal, departe.
-Uite, pun pariu ca nu ai mai fost niciodata aici.
-Dar nu avem voie aici. Daca ne prind aici nu va fi bine.
-Nu te speria! Un prieten m-a adus aici. Mi-a spus ca nu multi au ocazia sa vada asta.
Era un loc retras si destul de pustiu. Sper deosebire de restul gradinii aici era un singur pom, foarte bogat. S-au asezat la baza lui, langa tulpina groasa, la umbra. Soarele dogorea parca mai tare aici.
-Ma bucur ca m-ai adus aici. De fapt ma bucur ca sunt cu tine, spuse el privind cerul senin.
Ea il privi in ochi. Un zambet. Se ridca repede.
-Mi-e foame!
Se ridica si el. Privi copacul si, ca un gentleman, se intinse si apuca un mar. Cel mai frumos mar pe care il vazuse vreodata.
-Poftim!
Ea zambi si musca din mar. Era cel mai bun mar pe care il mancase vreodata. Il privi si zambi din nou.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc! ii raspunse el fericit, luand-o in brate in timp ce din cerul acoperit brusc de nori negri cazu prima picatura de ploaie rece...

Lipsa de inspiratie

Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie. Vroia sa scrie ceva, simtea ca e nevoie. Nu mai scrisese ceva de mult si era deja parca prea ciudat. In plus, gandul ca sunt atatea persoane ce asteapta ceva nou de la el il apasa parca in moalele capului. S-a chinuit sa inventeze ceva, ceva nou, ceva interesant, ceva deosebit, si vroia sa faca asta cat mai rapid cu putinta. Stia ca nu o sa reuseasca. Niciodata nu se intampla atunci cand se chinuia sa scoata ceva. Stia totusi ca e nevoie de ceva diferit de ce facuse pana atunci, altfel isi va pierde din admiratori. Asta daca mai existau admiratori...nu mai scosese nimic de atata vreme.
S-a asezat pe scaun si a trecut in revista fiecare moment al zilei: "Trebuie sa fie ceva interesant!". Scoala, raceala, iubita, raceala, ceai, bunici, raceala, discutii cu familia, Dan Puric, raceala. Nimic. Presiunea din crestetul capului crestea exponential. Inca 15 minute de stors creierii. Nimic. Deja era prea greu. O durere puternica de cap, sangele pulsand puternic prin vene, presiunea insuportabila...
Cand era gata sa cedeze, sa risipeasca toata presiunea de pe capul lui intr-un urlet infernal, s-a linistit. Liniste. Ce liniste frumoasa. Totul era mai frumos. Tocmai il lovise inspiratia. A luat o foaie si un creion, si a scris prima fraza: "Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie.[...]"