Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie. Vroia sa scrie ceva, simtea ca e nevoie. Nu mai scrisese ceva de mult si era deja parca prea ciudat. In plus, gandul ca sunt atatea persoane ce asteapta ceva nou de la el il apasa parca in moalele capului. S-a chinuit sa inventeze ceva, ceva nou, ceva interesant, ceva deosebit, si vroia sa faca asta cat mai rapid cu putinta. Stia ca nu o sa reuseasca. Niciodata nu se intampla atunci cand se chinuia sa scoata ceva. Stia totusi ca e nevoie de ceva diferit de ce facuse pana atunci, altfel isi va pierde din admiratori. Asta daca mai existau admiratori...nu mai scosese nimic de atata vreme.
S-a asezat pe scaun si a trecut in revista fiecare moment al zilei: "Trebuie sa fie ceva interesant!". Scoala, raceala, iubita, raceala, ceai, bunici, raceala, discutii cu familia, Dan Puric, raceala. Nimic. Presiunea din crestetul capului crestea exponential. Inca 15 minute de stors creierii. Nimic. Deja era prea greu. O durere puternica de cap, sangele pulsand puternic prin vene, presiunea insuportabila...
Cand era gata sa cedeze, sa risipeasca toata presiunea de pe capul lui intr-un urlet infernal, s-a linistit. Liniste. Ce liniste frumoasa. Totul era mai frumos. Tocmai il lovise inspiratia. A luat o foaie si un creion, si a scris prima fraza: "Habar nu avea cum sa inceapa, dar cu siguranta stia cum o sa incheie.[...]"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu