Joc de-o noapte

........................................................................................
El:- De ce? De ce nu ma ajuti??? Stai! Nu plecaa!...
Ea, insa, [...] disparu in intunericul noptii[...].


Nu se cunosteau personal. "El" si "Doamna M.". El auzise tot vorbindu-se de ea, ea il cunostea mult prea bine. Stia cam totu' despre el. Nu isi vorbisera niciodata. Pana in acea noapte...
El se intorcea acasa, de la deja celebra "iesire cu colegii de servici, de joi seara". Se grabea spre casa? Nicidecum. Mergea greoi, cu privirea in pamant, abatut. Tragea cat putea de timp. Era nelinistit, cum rar se intampla. La fel de rar pe cat se intampla ca "intalnirea cu colegii" sa fie de fapt "intalnirea cu colega". El isi iubea iubita. Ea era tot ce avea nevoie. Sau cel putin asa credea pana in seara asta. O simpla iesire la cafea cu colega de munca se transformase trist si iremediabil intr-o...
Acum regreta. Nu suporta ideea ca va trebui sa dea ochii cu ea cand va ajunge acasa. Era disperat.
Ultima lui posibila salvare a aparut la momentul potrivit, cand drumul lui s-a intersectat cu al ei. Cu al Doamnei M.
El: - Buna seara!...
Doamna M. isi ridica privirea din pamant si si-o atinti asupra ochilor lui. Erau altfel decat ii stia. Astaseara erau umeziti de lacrimi. Ea era exact cum si'o imagina el. Purta costumul negru a carui imagine se intiparise in minte lui inca de cand auzise prima oara de ea.
Dna M.: - Buna seara!
El: - Nu ma asteptam sa va intalnesc. Exact aici, exact acum. Eu sunt...
Dna M.: - Stiu cine esti!
El inghiti in sec. Gura i se uscase. Nu stia ce sa spuna, cum sa ii ceara ce vroia.
El: - Eu...am o...am...eu...mi-e foarte greu!
Dna M.: - Iti pare rau acum nu?
El o privi inmarmurit.
Dna M.: - Regreti acum, dar oare mai conteaza?
El: Da! Regret! Nici nu stiti cat. Nu pot sa cred ca am facut asta! Nu pot sa cred ca am tradat persoana care mi'a acordat cea mai mare incredere! Nu pot da ochii cu ea! Imi pare rau! Imi pare rau pentru tot! Imi pare rau pentru ceea ce sunt! Pentru ce am facut si pentru ce voi face! Imi pare rau!
Isi stranse toata tristetea si regretul intr-un oftat prelung.
El: Nu vreau sa merg acasa. Nu pot face asta. O iubesc prea mult! Nu pot trai cu asta! Am nevoie de ajutor. De ajutorul dumneavoastra...
Ea ii arunca o privire dintre cele mai taioase.
El: - Luati-ma cu dumnevoastra. Am nevoie de dumneavoastra...
Dna M.: Mergi acasa! Fa ce ai de facut! Poate va mai da o sansa...
El:- De ce? De ce nu ma ajuti??? Stai! Nu plecaa!...
Ea, insa, isi trase gluga neagra pe cap si disparu in intunericul noptii tragand dupa ea coasa greoaie ce o cara in mana dreapta.

Produsul mintii

X: "Cand eram mic, imi doream un prieten imaginar". Asta mi-a zis. A fost primul lucru pe care mi l-a spus.
Y: Iar tu? Ce i-ai spus?
X: Nimic. I-am zambit si atat...
Y: Dar...
X: Si atat! Apoi mi-a spus ca el niciodata nu a avut prea multi prieteni. Poate niciunul adevarat. Si ca se bucura ca m-a gasit pe mine, ca sunt singurul care il intelege si il priveste exact asa cum vrea el sa fie privit. Imi placea sa fiu prietenul lui. Era un tanar deja trecut de varsta adolescentei. Cel putin asa parea, in rest...avea aceeasi mentalitate de copil agitat, netrecut prin viata, neinitiat.
Y: Pai si cum de...
X: Cum de ne-am imprietenit?
Y: Exact! Tu nu esti asa...
X: Nu stiu! Pur si simplu...s-a intamplat. Ajunsesem cei mai buni prieteni.
Y: Si ce a schimbat asta?
X: Ea a schimbat asta! Mereu cand o vad imi apare in fata ochilor imaginea aceea: noi doi, strada, ea, privirile lor intersectate, apoi ei...si eu...
Y: ...
X: L-am intrebat de ce? Mi-a raspuns ca nu stie. Pur si simplu...s-a intamplat si ca poate e mai bine asa. L-am intrebat ce se va intampla cu mine. Mi-a raspuns sec: "Esti doar un produs al imaginatiei mele asa ca pot face ce vreau cu tine". Atunci mi te-a imaginat pe tine! Si m-a facut fericit! Te iubesc!
Y: Si eu te iubesc! Cel mai mult...