Aerul rece al misterului.

[In camera oaspetilor, in apartamentul de la ultimul etaj al blocul vechi, de pe strada Enigmei, Eva era pe cale sa incheie cea mai lunga, cea mai ciudata si, in acelasi timp, cea mai infricosatoare discutie din viata ei]

Privi din nou fereastra. Cu fiecare privire aceasta parea tot mai atragatoare. Era deja disperata, nu mai suporta situatia. Usa era blocata, peretii umezi, iar camera mare era goala si din ce in ce mai friguroasa.
In aerul rece din camera plutea parca teama. Teama Evei. Pana si tanarul interlocutor, cu tot cu handicapul sau, simtea tremuratul fetei. Era intradevar speriata. Tanarul incerca sa o tina de vorba, sa nu ii mai lase timp de gandire, in care sa isi complice situatia.
- Incearca sa te linistesti! Tot ce vezi nu e real, se intampla doar in mintea ta.
- Nu! Nu e in mintea mea! urla fata. Sunt toate reale...sunt...atat de reale! Vor sa ma raneasca!
- Nimeni nu te va rani. Nu ii voi lasa sa...
Nu apuca sa termine propozitia ca tipetele fetei acoperisera deja vocea lui calda.
- Nu! Nu din nou! Lasati-ma in pace! striga plangand Eva, infigandu-si mainile mici in parul blond.
- Linisteste-te! Nu iti vor face nimic! Sunt aici! Gata...a trecut! incerca tanarul sa o linisteasca.
- Ai vazut-o? Spune ai vazut-o?
- Nu Eva. Eu...nu pot vedea...
Tanarul era orb. Isi pierduse vederea printr-un...accident. Asa vroia el sa spuna. Se cunosteau numai de cateva ore insa el deja o iubea. O iubea de cand a simtit-o intrand pe usa ce acum ii separa pe amandoi de holul intunecat al cladirii, de lift, de usa grea de la intrare, de libertate.
- Doamne...era atat de reala! spuse fata plangand.
- Ce era?
- Era o fetita. O fetita singura. Era trista. Plangea. Era arsa pe tot corpul! M-a chemat cu ea! urla din nou fata si izbucni din nou in plans. Nu au cum sa nu fie reale! Nu au cum! continua ea.
Se opri o clipa. Ramase nemiscata, cu privirea atintita din nou asupra ferestrei deschise, blocate, prin care aerul rece de decembrie patrundea in camera. Parca o chema.
- Sunt reale!
- Eva linisteste-te!
- Exista! Toate! Sunt toate persoanele care au murit in camera asta! Toate! Sunt reale si vor sa ma raneasca!
- Eva calmeaza-te! Nu e asa cum crezi tu!
- Ba da! Asa e! Stiu ca asa e! Si domnul spanzurat si baiatul ucis de mama sa si fetita...Toti! Tu nu stii nimic! Nimic!
- Ba da! Stiu! Chiar daca nu le vad, le simt si eu! Pe toate! Si pe domnul gras spanzurat si fetita arsa in incendiu si...baiatul...baiatul caruia mama sa i-a scos ochii cu foarfeca apoi l-a injunghiat!
Tacu o clipa.
- Pe toti! Poate chiar mai bine decat tine.
Eva il privi inmarmurita. Se calmase brusc. Nu stia ce sa mai spuna.
- Si pe tanarul zugrav? intreba ea. Si pe el? Cel care a murit primul aici? Cel peste care s-a prabusit candelabrul. Si pe el il simti?
- Eva...ai incredere in mine. Incearca sa te linistesti si totul va fi bine. Zugravul nu a fost nici prima si nici ultima persoana care a murit in camera asta. Ci doar...urmatorul! Hai sa il lasam sa ramana asa.
- Ba da! A fost primul! Am vazut asta! Nu mai suport! Te joci si tu cu mintea mea. Ce vreti de la mine? Ce??
- Eva calmeaza-te!
Fata privi din nou fereasta.
- Eva! Asculta-ma!
Se ridica in picioare si se apropie de ea.
- Eva!
- Nu o sa va las sa ma raniti!
- Eva...
Fata se ridica in picioare pe marginea geamului privi in jos si se arunca.
- ...acum tu esti prima! continua tanarul cu vocea trista, in timp ce usa apartamentului se deschise. La intrare erau acum 3 zugravi. Doi in varsta, trecuti bine de 50 de ani si unul tanar, nepotul unuia dintre ceilalti doi. Cei doi batrani priveau acum camera mare de oaspeti, goala si rece in timp ce al treilea se asezasa linistit sub candelabrul vechi, analizandu-i becurile palpaind trist...