Asinul Asasin

Ciudat titltu, nu? Asinul Asasin. Pe cine naiba o fi omorat si asta? Nu? De fapt nu e chiar ce credeti voi. Asasin sunt eu. E numele meu. Si da! Sunt un asin. Magar cu alte cuvinte dar prefer prima varianta. Da...Asasin, asinul, iar asta e povestea vietii mele.
Despre copilaria mea nu sunt multe de spus, am crescut ca un asin oarecare, la casa unui om bun. Problemele au aparut odata cu moartea acestuia. Aflata in colaps financiar, familia acestuia m-a vandut. Nu mi-a picat prea bine insa m-am bucurat fiindca au luat bani frumosi pe mine. In fine, noul stapan, nu era la fel de bun pe cat speram eu. Rapid, mancarea buna, calda s-a transformat intr-o zeama fara gust, mangaielile in batai, si, mai grav, plimbatul si trasul carului usor, in curse de asini. Un fel de curse de cai, pentru oameni mai saraci (sau mai zgarciti). Saptamanal eram obligat sa ma intrec cu alti asini mai bine sau mai putin bine pregatiti decat mine, sa dau totul pentru o victorie ce imi putea aduce o seara cu resturi, calde inca, din mancarea stapanului. O eventuala ratare aducea dupa ea o serie noua de suturi si bete pe spate. In fiecare seara ma rugam la Dumnezeu sa ma scape, dar deja incepusem sa cred ca El nu cunoaste limba noastra, a asinilor. Dumnezeul meu ma parasise. Scaparea a venit totusi, insa nu cum as fi sperat eu. O accidentare la piciorul drept, din fata m-a transformat imediat intr-o bucata de carne, inca vie, total nefolositoare, vanduta pe un pret de nimic unui anume Iosif.
Iosif era un domn foarte bland, cu o fata luminoasa ce degaja bucurie. Am inteles ca se grabea si ca trebuie sa il duc de urgenta impreuna cu familia sa catre Bethleem. Nu am inteles exact de ce si, sincer, nici nu ma interesa, scapasem de infern. Auzisem doar niste vorbe, cum ca ar fi ceva ciudat legat de familia asta, ceva divin. Vorbe. Am pornit linistiti pe un drum lung si obositor ce avea sa imi schimbe viata.
Mai avem o zi jumate pana la destinatie. Ne oprisem putin pentru odihna si acum pornisem din nou la drum. De nicaieri, aparu inaintea noastra un sarpe. Cel mai mare si mai infricosator sarpe ce l-as fi putut vedea vreodata. Din instinct, am vrut sa ma feresc si sa fug. O secunda de nesiguranta insa am luat decizia cea mai buna. Sanatatea doamnei din spatele meu si a copilul pe care il purta in pantece, stapanii mei, era mult mai importanta. Am mers mai departe, sarpele s-a apropiat pericolos, am incercat sa il ocolesc, m-a atacat, am ripostat, m-a muscat...ahh! acelasi picior drept. Am mers mai departe. Nu mai aveam mult, dar drumul parea infernal de lung iar cei din spatele meu din ce in ce mai grei. Nu mai aveam mult nici de trait. Am ajuns. Erau foarte fericiti. Si eu eram. Asta e modul in care le-am multumit ca m-au scapat din infern. Ii privesc pe toti in ochi. Iosif, atat de fericit, doamna , la fel, copilul, abia venit pe lume, atat de pur. Imi privesc piciorul. Piciorul meu! Nu mai e la fel! E...vindecat complet. E...e ca...e ca o minune...dumnezeiasca. Doamne...acesta chiar e Fiul Tau!