Alice in no wonderland (partea a III-a)

In momentul in care alarma telefonului suna pentru a treia oara, Alice deschise cu greu ochii. Ridicandu-l cu greu de pe noptiera, fu trecuta de un fior rece cand arunca o privire la ceas. 9:46. In 14 minute trebuia sa plece catre in celalalt capat al orasului, la birou. Dusul, spalatul pe dinti si imbracatul au durat, in mod ireal, doar 11 minute. Ora 9:57, iar Alice sare peste baltoaca lasata in baie, dupa dus, merge in fata oglinzii si isi aranjeaza rapid parul negru. Isi pune cel de-al doilea pantof, cu geanta atarnandu-i de bratul drept si geaca neagra de piele la subrat. Ora 10:01. Deschise usa sa plece, cand de pe chiuveta din baie se auzi din nou soneria telefonului sau. "Ah, telefonul!". Fugi repede in baie, peste baltoaca, lua telefonul si raspunse.

-Alo!

-Alice?

-Da, mama. Ce e? Sunt cam in criza de timp.

-Alice...vino repede la spital! Am vorbit cu doctorul si mi-a zis ca nu mai asteapta. Il opereaza azi pe Andrei.

-Poftim? De ce? Hai ca ajung imediat!

Cu imaginea iubitului ei in minte, Alice inchide telefonul si alearga spre usa de la intrare, ramasa intre-deschisa, ratand, insa, saritura peste baltoaca.

Ora 10:01. Dara de sange proaspat ce colora marginea alba a chiuvetei se pierdea undeva in parul negru al fetei, intinse pe gresie, si se continua pana mijlocul camerei, colorand baltoaca intr-un rosu trist.

Ora 11:28. Dr. Draghici incheie cu succes operatia lui Andrei si iesi in hol, unde era asteptat de o doamna ce butona nervoasa telefonul mobil.

-Doamna, e foarte bine. Operatia a fost un succes . Se va face bine. Ma bucur ca l-am operat azi, fiindca nu cred ca ar mai fi rezistat inca o zi...

Doamna zambi.

-Nu stiu de ce fiica mea nu e aici...

In sala de operatii, tanarul era pregatit sa fie mutat la terapie intensiva. La capul sau, imbracata intr-o rochie alba, cu o lumina aparte pe chip, Alice privea fericita. Ce ironie! Tocmai ea care nu credea in ingeri pazitori. Schita acelasi zambet scurt, in timp ce tanarul era scos din sala, si sopti:

-Am fost mereu...

Alice in no wonderland (partea a II-a)

In momentul in care alarma telefonului suna pentru a treia oara, Alice deschise cu greu ochii. Ridicandu-l cu greu de pe noptiera, fu trecuta de un fior rece cand arunca o privire la ceas. 9:46. In 14 minute trebuia sa plece catre in celalalt capat al orasului, la birou. Dusul, spalatul pe dinti si imbracatul au durat, in mod ireal, doar 11 minute. Ora 9:57, iar Alice sare peste baltoaca lasata in baie, dupa dus, merge in fata oglinzii si isi aranjeaza rapid parul negru. Isi pune cel de-al doilea pantof, cu geanta atarnandu-i de bratul drept si geaca neagra de piele la subrat. Ora 10:01. Deschise usa sa plece, cand de pe chiuveta din baie se auzi din nou soneria telefonului sau. "Ah, iar l-am uitat! Lasa-l ca nu moare nimeni daca nu ma gaseste azi.", si iesi din casa cu un zambet scurt pe fata.

Cand telefonul se opri din sunat Alice iesea deja din lift, din scara blocului, in mijlocul strazii. Grabi pasul cand vazu, in coltul strazii, autobuzul apropiindu-se. Cobori din masina la capat, la intrarea pe autostrada, vis-a-vis de cladirea inalta de birouri pe care o avea drept destinatie. Arunca o privire zecilor de masini ce ii treceau prin fata. Parca erau mereu aceleasi. "Trebuie sa-mi iau un concediu", isi spune ea zambind.

Chiar la intrarea pe autostrada o pancarda verzulie ii atentiona pe soferi: "Circulati cu atentie!". Nici nu apuca sa citeasca bine mesajul ca privirea ii fugi pe cerul senin. "Da! Trebuie neaparat sa-mi iau un concediu!", zise ea intrand, ca de obicei, in magazinul micut de la parterul blocului de langa statie. Se strecura, ca de obicei, printre schelele muncitorilor ce reparau fatada blocului si isi cumpara doi covrigi si o sticla de suc natural. Costau 4,5 lei, dar ii lasa vanzatoarei 5 lei, ca de obicei. Apropiindu-se de iesire, auzi vocea vanzatoarei, strigand-o: "Doamna poftiti si restul, va rog!". Ce ciudat! Asta chiar era o premiera.

- Nu, doamna. Pastrati dumneavoastra restul.

- Va multumesc! Dar sa stiti ca nu era nevoie.

Cu acelasi zambet scurt, Alice iesi din magazin. Zambetul avea sa-i piara, insa, in momentul in care vazu, in fata magazinului, o doamna cazuta pe trotuar, intr-o balta de sange. Trecatorii vobeau ceva, cum ca ar fi fost lovita in cap de o bucata de tencuiala, cazuta de pe bloc. O privi cateva secunde pe doamna cazuta pe trotuar. In mintea ei se creau tot felul de scenarii: "As fi putut fi eu aici.", "Daca nu stateam de vorba cu vanzatoarea as fi fost eu aici!". Erau singurele cuvinte pe care le rostea. Ii mai scapase si ceva cu "minune" si "inger pazitor", dar le uita repede pentru ca ea nu credea in asa ceva.

Dupa cateva minute se hotari sa plece de acolo. Inca socata de ce se intamplase, se indrepta spre trecerea de pietoni ce o despartea de birou. Privind in gol, cu gandul la doamna ranita, la magazin, la vanzatoare, calca pe trecerea de pietoni. Facu doi pasi si fu readusa la realitate de sunetul ascutit al unei frane. Intoarse capul spre stanga si privi exact in ochii tanarului de la volanul masinii ce o spulbera in secunda urmatoare.

Ora 10:41. Ambulanta ajunsese mai rapid decat de obicei la fata locului. Intinsa in mijlocul strazii, Alice deschise ochii pentru o secunda. "...traumatism cranian sever...hemoragie puternica...hai sa mergem...". In 10 minute erau deja la spital. Una dintre asistente striga catre alta:

-Unde e Dr. Draghici?

-Se pregateste de operatie.

-Du-te repede si cheama-l! Spune-i sa amane operatia aia, ca avem ceva urgent...

Ora 11:28. Dr. Draghici inchise cu succes rana si anunta decesul pacientei...

-va urma-

Alice in no wonderland (partea I)

In momentul in care alarma telefonului suna pentru a treia oara, Alice deschise cu greu ochii. Ridicandu-l cu greu de pe noptiera, fu trecuta de un fior rece cand arunca o privire la ceas. 9:46. In 14 minute trebuia sa plece catre in celalalt capat al orasului, la birou. Dusul, spalatul pe dinti si imbracatul au durat, in mod ireal, doar 11 minute. Ora 9:57, iar Alice sare peste baltoaca lasata in baie, dupa dus, merge in fata oglinzii si isi aranjeaza rapid parul negru. Isi pune cel de-al doilea pantof, cu geanta atarnandu-i de bratul drept si geaca neagra de piele la subrat. Ora 10:01. Deschise usa sa plece, cand de pe chiuveta din baie se auzi din nou soneria telefonului sau. "Ah, iar l-am uitat! Lasa-l ca nu moare nimeni daca nu ma gaseste azi.", si iesi din casa cu un zambet scurt pe fata.

Cand telefonul se opri din sunat Alice iesea deja din lift, din scara blocului, in mijlocul strazii. Grabi pasul cand vazu, in coltul strazii, autobuzul apropiindu-se. Cobori din masina la capat, vis-a-vis de cladirea inalta de birouri pe care o avea drept destinatie.

Ca de obicei, intra in magazinul micut de la parterul blocului de langa state. Se strecura, ca de obicei, printre schelele muncitorilor ce reparau fatada blocului si isi cumpara doi covrigi si o sticla de suc natural. Costau 4,5 lei, dar ii lasa vanzatoarei 5 lei, ca de obicei. La iesire, observa o hartie lipita pe tocul usii. Nu o mai vazuse pana atunci. "Atentie la cap!". Ce amuzant! Ea are doar 1,56 m inaltime. Mesaje pentru oameni mari! Iesi din magazin cu acelasi zambet scurt pe fata, aplecandu-se putin pentru a respecta sfatul hartiutei. Trei etaje mai sus unul dintre muncitori lovi cu putere cu ciocanul in peretele blocului, desprinzand o bucara de tencuiala.

Ora 10:33. Ambulanta ajunsese mai rapid decat de obicei la fata locului. Intinsa pe trotoar, Alice deschise ochii pentru o secunda. "...traumatism cranian sever...hemoragie puternica...hai sa mergem...". In 10 minute erau deja la spital. Una dintre asistente striga catre alta:

-Unde e Dr. Draghici?

-Se pregateste de operatie.

-Du-te repede si cheama-l! Spune-i sa amane operatia aia, ca avem ceva urgent...

Ora 11:28. Dr. Draghici inchise cu succes rana si anunta decesul pacientei...

-va urma-

Mana ta cea rece

Astazi sor-mea imi citea un articol, proaspat, postat pe blogul ei. Genial. (il puteti gasi aici si il recomand). Apoi ma intreba de ce nu am mai scris si eu pe blog. M-am intrebat acelasi lucru si nu am reusit sa dau un raspuns. In fine, nu a trebuit sa stau prea mult pe ganduri ca m-a si "pocnit", poate cea mai buna idee de pana acum. Sunt cateva povestioare scrise d emine aici cu care chiar ma mandresc, dar niciuna nu se compara cu asta. Asadar, in caz ca nu v-ati apucat inca de articolul surorii mele, va doresc lectura placuta, si in caz ca nu o sa vi se para senzationala va invit sa comentati, sa spuneti de ce nu...

Mana ta cea rece

Dimineata era una obisnuita, ca oricare alta. Acelasi ceas sunand la aceeasi ora, aceeasi lovitura puternica ce il facea sa se opreasca. Aceeasi baie, acelasi dus, aceeasi oglinda in care isi pierdea un sfert de ora. Acelasi sfert de ora care il facea mereu sa intarzie. Aceeasi omelta servita in aceeasi farfurie, acelasi gust pe care parca nici nu il mai simtea. Aceeasi cafea, aceeasi tigara, acelasi ziar in mana, ziar adus zilnic de aceeasi postarita sunand la aceeasi sonerie. Nu si azi.
Astazi nu se auzi nicio sonerie. De fiecare data, soneria se auzea la aceasi ora. El deschidea, o saluta, platea(de fiecare data lasand un bacsis frumusel), isi luau la revedere, iar ziua continua normal. Azi soneria nu sunase.
Astepta 5 minute in plus, deschise usa si, uimit, gasi ziarul pe pragul din fata usii. Arunca o privire in jur, nici urma de postarita tanara, blonda, cu ochii mari, albastri, fata care ii facea ziua mai buna. Dupa inca 2 minute intra inapoi in casa, sfertul de ora intrarziere avea sa se transforme in 25 de minute.
A doua zi se trezi, sperand ca totul va reveni la normal. Nu! Soneria nu suna nici azi, deschise usa dupa numai 2 minute, iar ziarul era, din nou, pe prag. Verifica soneria in speranta ca asta sa fie problema, insa mergea normal. Uimirea de ieri se transformase azi intr-un alt sentiment; foarte ciudat. Urmatoarele zile trecura la fel, iar situatia devenea din ce in ce mai ingrijoratoare. Era speriat, dar stia ce va face a doua zi.
In dimineata zilei urmatoare, din nou totul parea normal: trezirea, lovitura, dusul, micul dejun. Nu stia daca si soneria va suna. Nici nu avea sa astepte sa vada, pentru ca exact la ora la care frumoasa postarita ar fi trebuit sa sune, el puse mana pe clanta si apasa usor. Prin deschizatura mica vazu ceva, ceva ce nu reusea sa desluseasca dar parea foarte ciudat. Mai tras putin de usa dupa care se opri. Imaginea il speria. Trase cu putere de usa, pe care o tranti de perete, ramanand expus, tremurand in fata unei imagini ce il oripila. Dupa cateva zeci de secunde in care privi neputincios acel peisaj oribil, facu socat un pas in spate. O privi in ochii albastri, inlacrimati, pe fata cu ziarul care apuca sa spuna un "Nu!" scurt si trist, cand el puse mana pe usa inca lipita de perete si o tranti cu putere. Din acea zi ziarul nu mai veni...

The end :)
In caz ca ati ridicat o spranceana la sfarsitul povestii (cred ca nu va fi cazul:D) va invit sa dascrieti voi scena aceea care l-a oripilat pe eroul nostru. Cea mai buna idee va fi premiata printr-un abomnament la ziarul nostru :)

Miercuri

[Soarele abia iesit de dupa blocurile inalte isi trimitea primile raze. In camera mica de hotel linistea avea darul a-ti atrage atentia asupra mirosului tot mai slab ce inunda camera. Mirosul mortii.]


Intins pe pat privea in gol catre tavanul patat de lumina slaba venind dinspre fereastra. Era inca foarte debusolat. Oricine ar fi fost socat, el era doar uimit acum. Socul a trecut dupa primele doua saptamani. Asta era deja a patra. Ca si in zilele anterioare, s-a trezit la ora obisnuita. S-a ridicat, a aruncat o privire la ceasul de pe noptiera, aceeasi imagine. Ora 07:30, joi. Nimic ciudat, am spune cu totii, fara sa stim ca se culcase, cu o zi inainte, cand ceasul arata 23:00, marti. Se indrepta spre fereastra, din nou, arunca o privire ceasului mare din piata, din nou, 07:30, joi, din nou.
Restul zilei trecea absolut normal. Oamenii din jur se comportau de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Se parea ca el e singurul care in fiecare zi de miercuri, isi pierde o zi din viata.
Cineva nu il lasa sa traiasca ziua asta.
Zilele saptamanii se scurgeau in continuare normal, nimic ciudat, insa el era pregatit sa faca ceva, sa schimbe situatia.
Marti seara. Ceasul de pe noptiera indica ora 23:00, iar patul lui era gol. Statea pe fotoliu in fata televizorului, cu o cana mare de cafea langa el, dispus sa nu doarma toata noaptea.
23:30. Acelasi pat gol, acelasi fotoliu, acelasi film la televizor. 23:55. Simtea emotia apropierii
zilei urmatoare. Ce zi blestemata. 23:59. Ochii lui stateau nemiscati, privind cifrele rosii ale ceasului. 00:00. Miercuri! Toata tensiunea se risipi intr-o clipa. De o luna de zile nu mai traise ziua asta. Era fericit. Ramase in fata televizorului pana dimineata, cand se pregati de munca.
Ora 8:00 il prinse iesind din hotelul de vis-a-vis de piata mare. In timp ce traversa strada, arunca o privire ceasului mare din piata: 8:02, miercuri. Zambetul larg de pe fata ii disparu intr-o clipa, sters parca de un claxion si o voce de pe trotoar: "Atentie!".
08:26. Medicii de pe ambulanta parcata in fata hotelului inchideau usile grele in spatele cadavrului ce zacea acum pe targa.
Isi recuperase ziua pierduta, ziua in care el era sortit sa moara. Acum renuntase la toate celelalte. Pe veci!

Sezonul reciclarilor

Gata! A trecut. A trecut si iarna asta. Nu prea grea, dar ce conteaza? Tot iarna se numeste. Acum a venit primavara. Soare, caldura, copaci inverziti, pasari pe cer, o multime de copii prin cartier, la joaca, orasul plin de bucurie, forfota si...tomberoane.
Da, e sezonul reciclarilor. E rimpul sa fim mai buni. Orasul e impanzit de tomberoane, de diferite marimi si culori, fiecare destinat unui anumit tip de resturi. Fiecare om vine, cauta tomberonul potrivit si arunca ce are de aruncat.
Ma opresc in fata unuia si il privesc indelung. Un tomberon mare, galben, pe care scrie cu litere mari, negre: "Sanatate". Trag usor de capacul lui si privesc inauntru: pachete de tigari, ambalaje de tot felul inscriptionate cu numele a nenumarate fast-food-uri, sticle goale, din cea mai ieftina bautura spirtoasa de pe piata. Un tanar ma bate usor pe umar. "Imi permiteti?". Ma dau la o parte, iar el lasa sa cada in tomberon o seringa. Acesti oameni isi lasa aici toate lucrurile ce odata intrate in viata lor le-au furat incetul cu incetul sanatatea.
Langa tomberonul galben gasesc cu privirea un alt tomberon, verde. Prin multimea de oameni ce il inconjoara, scormonind in el reusesc sa deslusesc un nume: "Bani". Toti acesti oameni se inghesuie sa adune bani pe care altii ii arunca in nestire, pe nimicuri. Nu e problema. E destul pentru toti.
La cativa metri mai in spate, o tanara, blonduta, mica, murdara, se ridica pe varfurile picioarelor mici si intinde o mana in tomberonul albastru de langa ea. "Speranta". Intoarce capul catre mine si spune: "Am vazut multa lume aruncand aici: de la betivi, la femei sterile, la copii drogati. Eu vreau doar sa scap de saracie. Poate e vreo urma de speranta si pentru mine, aici."

Ploaie de vara

- Cate feluri de flori avem aici, cate culori, cate parfumuri! Imi place.
- Si mie! Ma bucur ca suntem aici. Ca suntem.
Totul era foarte frumos, dar ei nu stiau asta. Fara sa stie ce e, cu adevarat, frumosul, locul asta le placea. Era ciudat aici: pomi infloriti, altii plini de fructe, uneole verzi, altele coapte. Foarte ciudat.
Simteau o oarecare atractie fata de celalalt, dar nu isi puteau da seama exact ce ea sentimentul asta. In plus, iubeau pe altcineva. Totusi aici erau doar ei. Erau doi iar lumea toata era a lor.
-Stii...uneori te simt foarte aproape, zise ea destul de timid.
-Da! Stiu. Simt ca esti o bucata din mine, si...nu stiu ce m-as face fara tine.
-Ssst! Opreste-te! Nu e bine sa gandesti prea mult.
O lua la fuga:
-Hai vino!
El o priva. Parul blond stralucea magnific sub razele soarelui.
-Hai! Vino sa iti arat ceva!
Il duse pe un deal, departe.
-Uite, pun pariu ca nu ai mai fost niciodata aici.
-Dar nu avem voie aici. Daca ne prind aici nu va fi bine.
-Nu te speria! Un prieten m-a adus aici. Mi-a spus ca nu multi au ocazia sa vada asta.
Era un loc retras si destul de pustiu. Sper deosebire de restul gradinii aici era un singur pom, foarte bogat. S-au asezat la baza lui, langa tulpina groasa, la umbra. Soarele dogorea parca mai tare aici.
-Ma bucur ca m-ai adus aici. De fapt ma bucur ca sunt cu tine, spuse el privind cerul senin.
Ea il privi in ochi. Un zambet. Se ridca repede.
-Mi-e foame!
Se ridica si el. Privi copacul si, ca un gentleman, se intinse si apuca un mar. Cel mai frumos mar pe care il vazuse vreodata.
-Poftim!
Ea zambi si musca din mar. Era cel mai bun mar pe care il mancase vreodata. Il privi si zambi din nou.
-Te iubesc!
-Si eu te iubesc! ii raspunse el fericit, luand-o in brate in timp ce din cerul acoperit brusc de nori negri cazu prima picatura de ploaie rece...